"-Dar n'are nici un sens, n'a facut nimic rau [...]
-Dar a facut vreo fapta buna?"
Ai citit mult, si ti-au placut doar cativa; obligatoriu, acei fericiti agreati erau lafel de neintelesi si de renegati ca si tine. Si ca si tine, lor nu le pasa de opinia publica, nici de liniile trasate de ei. Toate discutiile lor te lasau rece, singurele momente in care te aprindeai erau cele in care te puteai exprima asa cum ti'a placut intodeauna: socant, cu iz de mucegai si repulsie, cautand frazele cele mai putin evidente tocmai pentru ca certitudinile te'au speriat dintotdeauna. Iar ei te admirau, isi spuneau ca esti un neinteles, ca germenii unei suferinte surde si lungi trebuie sa te fi afectat mult, ca unii oameni vad dincolo de evidente. Se rusinau atunci de naturaletea cu care mai devreme se bucurasera de discutia monotona, se simteau umiliti de superficialitatea capacitatii lor de a rade. Iar tu radeai fals, ca sa le arati ca incerci sa ii intelegi, sau macar ca poti sa ii tolerezi pret de cateva minute pe luna.
Ai remarcat'o intr'o noapte, zambind crud, comentand ironic la adresa unui cunoscut, in timp ce se juca nevinovat cu un cerculet de fum. Privea dispretuitoare la un tovaras de masa care incercase sa o contrazica, iar tie mai ca ti s'a facut rau cand ai vazut cu cata impertinenta a ras, de parca era un drept al ei, de parca toate hohotele ii intrasera in posesie. Ai privit'o toata seara, incercand sa ramai indiferent, dar naturaletea cruda a remarcilor ei te irita prea tare ca sa te mai poti abtine. Spunea numai banalitati, iar urechile tale mai ca luau foc la auzul mondenitatilor carora le daduse curs. Blasfemii minuscule inchise ermetic intr'o lume ingusta. Lumea ei. Te'ai uitat spre ea multumit: nu va avea niciodata ce ai tu.
Pe dimineata, capul ti'a cazut, vajaind, pe perna. Era lafel de rece ca in toate celelalte nopti, insa de data asta senzatia alteori placuta te supara. Ti'ai aprins o tigara, ai luat cartea, incercand sa'ti continui lectura din seara precedenta. Oh, ai fi putut fi tu acel scriitor rebel!Pacat ca se autoinventase altul inaintea ta. Dar tu ii recunosteai nebunia intr'a ta, ii intelegeai nepasarea, traducand'o in exeprienta proprie, ii simteai nemultumirea cand....Atunci a inceput sa te roada: nemultumirea - tocmai dadusei un nume senzatiei pe care o incercai de atata timp. Si ea ti'a revenit in minte, cu hohotul ei impertinent, cu privirea ei inghetata, cu remarcile ei insignifiante.
Cand, peste ceva timp, ai revazut'o, ai inteles usurat ca nu iti pasa de ea. Tu aveai cercul tau restrans de oameni care te intelegeau (sau mai bine zis, se prefaceau ca te inteleg - tu stiai ca nu au cum sa inteleaga o poza...), iar atentia ei nu merita cautata pentru nici o secunda. Si totusi, ce te'a facut sa razi in sera aia? Clipa aceea pentru care redevenisei om te'a urmarit mult timp apoi: ai inchis ochii, incercand sa iti aduci aminte ca fericirea e darul mediocrilor, ca cei cu adevarat inteligenti nu vor avea niciodata cum sa o atinga - tocmai pentru ca o renegau, considerand'o mai prejos de capacitatile lor de perceptie.
Te enerva multumirea ei aparenta. Pentru ca era un nonsens. O fiinta inteligenta nu are cum sa fie multumita. Ori ea era cel putin intr-atat de inteligenta incat sa isi dea seama de asta. Iar tu nu te puteai insela in ceea ce o privea. Si atunci...
Mai tarziu, ai hotarat sa ii arati ca se insela. Dar tu, indiferent si rebel, nu aveai cum sa pui asta in cuvinte, asa ca te'ai hotarat sa ii demonstrezi tacut ca viata e cea mai mare pacaleala pe care a putut'o inventa omenirea. Ai incercat intai sa ii arati cat de banal era ce citea, ce asculta si ce vorbea. Dar discutiile prelungite riscau sa te contrazica fara ca ea sa fi spus ceva anume. Ai stat ore intregi sa intelegi de ce se bucura, cand toate erau asa de banale.
Si intr'o seara, conducan'o spre casa, ti'a spus cat de tare ii detesta pe cei care se ascund, pe cei care se prefac a fi neintelesi doar din cauza unui handicap sentimental propriu, pe care incearca sa'l scuze, martirizandu'l. Te tipizase. Fiinta aia impertinenta, cruda, te transformase intr'un stereotip, intr'un model banal, in ceea ce urai tu mai mult. Si ai iubit'o asa de tare pentru asta incat i'ai promis ca o vei pedepsi o viata intreaga.
-Dar a facut vreo fapta buna?"
Ai citit mult, si ti-au placut doar cativa; obligatoriu, acei fericiti agreati erau lafel de neintelesi si de renegati ca si tine. Si ca si tine, lor nu le pasa de opinia publica, nici de liniile trasate de ei. Toate discutiile lor te lasau rece, singurele momente in care te aprindeai erau cele in care te puteai exprima asa cum ti'a placut intodeauna: socant, cu iz de mucegai si repulsie, cautand frazele cele mai putin evidente tocmai pentru ca certitudinile te'au speriat dintotdeauna. Iar ei te admirau, isi spuneau ca esti un neinteles, ca germenii unei suferinte surde si lungi trebuie sa te fi afectat mult, ca unii oameni vad dincolo de evidente. Se rusinau atunci de naturaletea cu care mai devreme se bucurasera de discutia monotona, se simteau umiliti de superficialitatea capacitatii lor de a rade. Iar tu radeai fals, ca sa le arati ca incerci sa ii intelegi, sau macar ca poti sa ii tolerezi pret de cateva minute pe luna.
Ai remarcat'o intr'o noapte, zambind crud, comentand ironic la adresa unui cunoscut, in timp ce se juca nevinovat cu un cerculet de fum. Privea dispretuitoare la un tovaras de masa care incercase sa o contrazica, iar tie mai ca ti s'a facut rau cand ai vazut cu cata impertinenta a ras, de parca era un drept al ei, de parca toate hohotele ii intrasera in posesie. Ai privit'o toata seara, incercand sa ramai indiferent, dar naturaletea cruda a remarcilor ei te irita prea tare ca sa te mai poti abtine. Spunea numai banalitati, iar urechile tale mai ca luau foc la auzul mondenitatilor carora le daduse curs. Blasfemii minuscule inchise ermetic intr'o lume ingusta. Lumea ei. Te'ai uitat spre ea multumit: nu va avea niciodata ce ai tu.
Pe dimineata, capul ti'a cazut, vajaind, pe perna. Era lafel de rece ca in toate celelalte nopti, insa de data asta senzatia alteori placuta te supara. Ti'ai aprins o tigara, ai luat cartea, incercand sa'ti continui lectura din seara precedenta. Oh, ai fi putut fi tu acel scriitor rebel!Pacat ca se autoinventase altul inaintea ta. Dar tu ii recunosteai nebunia intr'a ta, ii intelegeai nepasarea, traducand'o in exeprienta proprie, ii simteai nemultumirea cand....Atunci a inceput sa te roada: nemultumirea - tocmai dadusei un nume senzatiei pe care o incercai de atata timp. Si ea ti'a revenit in minte, cu hohotul ei impertinent, cu privirea ei inghetata, cu remarcile ei insignifiante.
Cand, peste ceva timp, ai revazut'o, ai inteles usurat ca nu iti pasa de ea. Tu aveai cercul tau restrans de oameni care te intelegeau (sau mai bine zis, se prefaceau ca te inteleg - tu stiai ca nu au cum sa inteleaga o poza...), iar atentia ei nu merita cautata pentru nici o secunda. Si totusi, ce te'a facut sa razi in sera aia? Clipa aceea pentru care redevenisei om te'a urmarit mult timp apoi: ai inchis ochii, incercand sa iti aduci aminte ca fericirea e darul mediocrilor, ca cei cu adevarat inteligenti nu vor avea niciodata cum sa o atinga - tocmai pentru ca o renegau, considerand'o mai prejos de capacitatile lor de perceptie.
Te enerva multumirea ei aparenta. Pentru ca era un nonsens. O fiinta inteligenta nu are cum sa fie multumita. Ori ea era cel putin intr-atat de inteligenta incat sa isi dea seama de asta. Iar tu nu te puteai insela in ceea ce o privea. Si atunci...
Mai tarziu, ai hotarat sa ii arati ca se insela. Dar tu, indiferent si rebel, nu aveai cum sa pui asta in cuvinte, asa ca te'ai hotarat sa ii demonstrezi tacut ca viata e cea mai mare pacaleala pe care a putut'o inventa omenirea. Ai incercat intai sa ii arati cat de banal era ce citea, ce asculta si ce vorbea. Dar discutiile prelungite riscau sa te contrazica fara ca ea sa fi spus ceva anume. Ai stat ore intregi sa intelegi de ce se bucura, cand toate erau asa de banale.
Si intr'o seara, conducan'o spre casa, ti'a spus cat de tare ii detesta pe cei care se ascund, pe cei care se prefac a fi neintelesi doar din cauza unui handicap sentimental propriu, pe care incearca sa'l scuze, martirizandu'l. Te tipizase. Fiinta aia impertinenta, cruda, te transformase intr'un stereotip, intr'un model banal, in ceea ce urai tu mai mult. Si ai iubit'o asa de tare pentru asta incat i'ai promis ca o vei pedepsi o viata intreaga.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu